Post clavicle surgery recovery updates

Notice: The post should not be used for medical decisions – it just reflects my experience going through ORIF surgery and rehabilitation. Always follow your doctor’s indications and ask him any time you are not sure of the evolution.

This guide might help a lot of people who got injured or went through shoulder surgery. It shows different ways to do stuff single-handed (in the kitchen, personal care, going to the bathroom, dressing, wearing a sling).

Week 1 (updated 07/05)

The first 3 days post op I could feel a dull pain (I figured it was the incision), but ice helped me get over it. I ended up with a numb area around the incision (quite common after surgery as some nerves get cut). I could only sleep on my back and wore shirts. I got surgery on Thursday, so Friday, Saturday and Sunday I slept and watched TV. On Monday I returned to my job, but I could only type with one hand. I followed the doctor’s indications and started basic recovery moves, making sure I do not put any pressure on the shoulder. I could exercise only when I was laying on my back, doing some basic hand rotations and raises from the elbow. I got my X-ray and got the bandage changed. Everything looked great! I got an extension on the allowed movements and can start wearing the arm sling less. Yay!


Week 2 (updated 07/13)

I started doing wall walks with my hand and arm rotations while laying on my back and using a stick with both hands. I started typing with both hands. Now I am able to put a t-shirt on and tie my shoe-laces – so much joy! No weights should be lifted. Also, you shouldn’t use your arm to get up from the bed or a chair. You really cannot lift anything because even if you use your good hand, the body tries to balance itself, so you’ll end up feeling your other shoulder protesting in pain. Still sleeping on my back with my arm sling. The numb area feels a little different now. I know I am touching the skin, and feel the touch, but it’s so much different than touching my right shoulder. I read it takes a few months until you get to feel that area again. I cannot run or even walk faster, as any impact or arm rotation comes with some pain. I read a text from someone who got cervical surgery at the same time with me and it’s what I also feel: at the beginning of the year I was thinking about improving my times, taking part in a lot of running contests and getting better at swim to get into triathlons. Now I just want to feel the pleasure of running. (Adrian Mila)

I miss driving, running, cycling and swimming.

2 weeks post-op, I got my Steri-strips removed. The wound is looking good. The doctor said we should meet in around one month for another check.


Week 3 (updated 07/15)

It’s been 15 days since the surgery and it seems so far away. I almost regained full mobility. I cannot lift heavy things, nor it’s recommended. I wear the sling while I sleep in order to prevent rolling on my stomach (one of my favorite sleeping positions) but I can finally sleep on my side, with the aid of the arm sling. For the last 3 weeks (from the accident) I could only sleep on my back. In the morning I feel my arm sore, but after some easy movements, everything is ok.

I tried doing an easy run, but the impact would get carried to the shoulder and it doesn’t feel good.

Week 4 (updated 07/25)

OMG!!! 3 and a half weeks post surgery I went out for an easy walk. I started doing this a while ago and also tried running, just to test myself, but I could feel a pain in my shoulder. Til now. This didn’t happen today. I ran 3 km, with easy walking every 1 km. It feels so good to be back. I really missed running and I couldn’t wait to get back in action. I want to go back to swimming, but I think I won’t be able to do so for the next 2 weeks. The doctor told me to take it slow, so I will do as he says.

Last night was the first since the surgery when I slept without the arm sling. I think my body got used to sleeping on my back or on the side and I didn’t roll too much, so I had a good sleep.

I can feel a discomfort in my shoulder when I do a sudden move. I think I can drive, but I like to be cautious. I don’t think I am able to quickly move my arm if I need to avoid an accident, so I prefer to be a passenger. I also don’t think the seatbelt would get along well with my incision. Everything seems ok with it, but I feel like the skin is somehow attached to the bone now. I can’t wait to get to ask the doctor about it. I still have a numb area, but it didn’t get worse. It will probably get better in time.


Broken clavicle – deciding between surgical and non-surgical treatment

Notice: The post should not be used for medical decisions – it just reflects my experience going through ORIF surgery and rehabilitation. Always follow your doctor’s indications and ask him any time you are not sure of the evolution.


This last weekend was the first that kept me out each day. It started with a hike with some friends on Saturday and continued with an easy ride (uphill and downhill) on Sunday. However, nothing is as simple as it seems. On the last downhill ride, I misjudged a turn and skid on the grass getting thrown between 2 different paths. There I could find 2 small pits. Everything happened so quickly that I came flying off my bike and took a major blow to my left shoulder and ribs.The bike was ok, I could move my hand (yet every move was so painful), so we headed back home.

I was hoping it’s a minor hit and the pain would eventually fade, but every move was painful, so I started thinking the worst. I went to the emergency room to get an X-ray. I filled a form and waited for my turn. The verdict: displaced midshaft collarbone fracture. They advised immobilizing the arm and visiting an orthopedics surgeon.

You truly appreciate the small things when you stop being able to do them. Simple tasks (like tying my shoelaces, putting a t-shirt on, washing hands) took 5 times more than usual or were very hard to do. I started wearing shirts or sleeveless tank tops around the house (they were the only clothing items I could put on alone). Sleeping was a pain – I had to sleep on my back and make sure I don’t roll. I placed a pillow besides me for that.

For the past 5 years, each time I had an accident, I was treated by the same doctor, so I scheduled an appointment with him on Tuesday. He always got me back on my feet, so I was hoping he’ll work his magic this time too. We had a nice talk about the benefits of surgery and the down-sides of the non-surgical treatment. Here are the reasons I decided to go with the surgery:

  • No need to immobilize the arm for a long time – this also helps to get back to activity quicker, because you start the recovery right after the surgery (I will detail this in a later blog post)
  • The pain would go away after the surgery because the bone parts would stop moving
  • Proper and complete healing. Non-surgical treatment might end up in non-union or long-term shoulder pathology. I didn’t want to find out sometimes over the next few years the improper union prevents me from doing a specific sport.
  • Scar vs bump

Surgery comes with some disadvantages too, but I considered the advantages overweigh them. It’s mostly the risk associated with any type of surgery and a few extras:

  • Risk of infection
  • Nerve injury – which would make your chest numb
  • Problems from anesthesia
  • Damage to an artery or vein
  • Going through another surgery at a later stage to remove the hardware

It was a rather quick and easy decision to make. The procedure I underwent was called ORIF (Open Reduction Internal Fixation). They placed a titanium plate and inserted screws through the collarbone to stabilize it. Until the surgery (and a few weeks after) I would be using an arm sling to try and keep my arm immobilized. No typing or using the left arm (it’s not like I could really do anything).

The next day I went through full medical examination and got an anticoagulant injection. The blood tests were ok, I had an appointment with the anesthetist and went back home. The pain got more intense, so I couldn’t wait to get the surgery.

The next day I went to the hospital and patiently (pun intended) waited. I was asked to get a shower and use a betadine sponge all over the body. Next, I got dressed in a hospital robe and put on some nice white compressing stockings. I got an IV cannula inserted in my right arm and some fluids – to prepare me for the surgery. When the time came, I walked to the surgery room escorted by a nurse. The anxiety started to kick in once I got myself on the operating table. Fortunately, I was given anesthesia before they actually started doing stuff, so this helped a lot with my anxiety. I quickly fell asleep and didn’t feel a single thing.

I woke up in the recovery room but fell asleep 2 or 3 times. Once I was truly awake, they moved me to my room. It’s the moment I realized I was wearing nothing but a sheet and an arm sling. The nurses came constantly to my room to check on me and see if I need anything.

I was hungry, so I asked for a meal and got up to eat after around 2 hours. 4 hours after getting to my room I could walk to the bathroom. However, I was feeling dizzy because of the painkillers. I could sleep for a few hours and in the morning a nurse woke me up to check my vitals and for another antibiotic injection. I was starting to feel some pain, so I asked for a painkiller. Everything was great! I ate the breakfast, got some sleep and TV and lunch. The doctor came to visit me and said the surgery went great, we discussed a few items:

  • Q: Do I need extra antibiotics? A: No, they administered it IV and it was enough
  • Q: Next appointment? A: in 7 days
  • Q: Allowed movement? A: Not really. Always wear the sling
  • Q: Painkillers? A: Only if needed
  • Q: Vitamins? A: Not necessary
  • Q: Bandage? A: Do not touch it. The doctor will change it

Also – do not let the water get to the surgery.

I got dressed and went home. The first 3 days you’ll feel very tired and not in the mood to do anything besides sleeping and watching TV. The pain really went away, but I ended up with a dull pain – I think it was the incision. The painkillers didn’t work, but the ice was magic. I got 2 packs of reusable ice gels (similar to Therapy Hot&Cold Gel Pack of 2 Reusable 5” X 11” by FORMAXCARE) so I could rotate them. Remember to not place the ice gels directly on the skin, but use the wrap or a towel.


Pegas Duatlon Buftea 2016

După o pauză destul de lungă și o recuperare după Maratonul București am participat la Pegas Duatlon Buftea 2016. A fost prima întâlnire a mea cu duatlonul. și m-a fermecat, mai ales că nu se înoată.

Am plecat de acasă pe un frig incredibil, însă cerul senin anunța o zi frumoasă de toamnă (și foarte friguroasă).

Lipsa antrenamentului și-a spus cuvântul – nu am putut coborî sub 5 minute / km la alergare, iar in a doua tură am urcat la aproximativ 6 minute pe km. Proba de bicicletă mi s-a părut foarte complicată din cauza vântului.

Ca o surpriză pentru mine, văzând suprafața laculul, mi-a fugit gândul la triatlon – și de-abia aștept Pegas Triatlon Buftea!

Pentru un necunoscător, organizarea a fost foarte bună, cu voluntari suficienți, puncte de hidratare plasate bine (doar pentru alergare) și trafic oprit.

Pe margine era destul de multă lume (ador lumea de pe margine). Eu ador susținătorii. Îmi dau energie și mă ajută în lupta cu mine însumi. De fiecare dată lumea de pe margine m-a ajutat. Un cuvânt spus la momentul potrivit, chiar și de către un necunoscut înseamnă foarte mult când te gândești că poate ar fi cazul să abandonezi.

Un alt moment drăguț a fost la tranziția bicicletă-alergare. Pe margine erau foarte mulți copii care așteptau să “bată palma” cu participanții; mie mi-a rămas în minte acea imagine – mai ales că și eu am trecut pe lângă ei și am bătut palma.


Timp: 1:19:47


Primul maraton – Bucharest International Marathon 2016

Participarea la primul maraton pe străzile Bucureștiului mi-a arătat un oraș altfel. Am fost surprins să văd bulevarde pe care de foarte multe ori le-am traversat cu mașina, chiar și la ore de vârf eliberate de tot traficul infernal. Singurele mijloace de transport au fost cele ecologice: picioare și roți. Am fost uimit să văd valuri de oameni pe Calea Victoriei și pe Bulevardul Regina Elisabeta. Pur și simplu îmi era greu să procesez câtă lume participa de fapt la cursele de anul acesta.

Prietenul și partenerul de antrenament și concurs Costin a reușit să mă păcălească să țintesc mai sus de un semi-maraton anul acesta. Așa că am hotărât să mai bifăm o competiție cu planul de a termina cursa și de a stabili un timp de referință pentru la anul.

După Băneasa Trail Run a urmat o perioadă de recuperare, cu antrenamente mai puține, așa că în ziua maratonului nu m-am simțit absolut deloc obosit, însă nici foarte pregătit.

Ne-am întâlnit la ora 8:30 și am plecat cu metroul spre Piața Unirii. Temperatura era destul de scăzută, însă se anunța o vreme ideală pentru alergare (12-18 grade). Se spune că la alergare trebuie să te îmbraci ca și cum ar fi cu peste 10 grade mai mult, așa că am alergat în tricou și pantaloni scurți.

Primul moment în care am realizat că de fapt sunt foarte mulți participanți a fost la start. Cele 5 sectoare de start s-au întins din fața Palatului Parlamentului până pe semicercul Pietei Constituției. Din momentul în care s-a dat startul și până am trecut linia de start au trecut cam 8 minute, noi fiind repartizați în ultimul sector de start. Repartizarea pe sectoare se face pentru a evita aglomerația și a permite alergătorilor rapizi să se concentreze asupra alergării și să nu fie nevoiți să facă slalom printre cei mai înceți.

Am decis să alergăm alături de pacerii de 4:45 (cu un timp de 6’45″/km) încă de la start – oamenii foarte relaxați și puși pe glume. Pe tot parcursul traseului au încercat să obțină încurajări pentru noi de la persoanele de pe margine. De asemenea au luat fructe și apă din punctele de alimentare pentru cei care nu își luau, dar simțeau că au nevoie pe parcurs.

Aveam în minte un plan de nutriție, iar punctele de alimentare din 5 în 5 km erau suficiente. Aveam la mine cateva geluri, tablete si jeleuri energizante Isostar. La fiecare punct de alimentare am consumat cel puțin un pahar de apă, un pahar de izotonic și am plecat cu o sticlă de apă la unele dintre puncte (când nu uitam să iau).

Primul prag a fost pentru mine borna de 21 de km. Până atunci, aceasta a fost cea mai lungă alergare a mea. Am alergat într-un ritm destul de ok pentru mine, așa că mă simțeam pregătit pentru ce urmează, fiind convins că de fapt atunci începe cu adevărat cursa. Așa m-am simțit și la km 25, si la km 28. Ehee, și atunci au inceput dubiile. Nu aveam probleme musculare, însă simțeam cum mă lasă genunchiul. Am mai alergat 2-3 km fără probleme, însă pe măsură ce ne apropiam de Arena Națională mă gandeam din ce in ce mai mult la faptul că trebuie să ne întoarcem până la Eroilor, și de-abia după aceea ne gândim la finish.

Au urmat cei mai grei 8 km din viața mea. Voiam să alerg, însă genunchii nu mă lăsau. Au fost perioade de mers și perioade de alergat. Am pierdut pacerii pe la km 33, la ieșirea din Arena Națională. Costin a rămas cu mine (și îi mulțumesc, pentru că probabil altfel aș fi abandonat) și a tot tras de mine. El trăgea înainte, eu trăgeam înapoi 😀

Au urmat zone cu încurajări din partea spectatorilor și a voluntarilor, dar mai ales cu încurajări din partea lui Costin. Tricoul primit de la PwC run 4 fun Club avea numele meu scris, așa că multă lume mă striga – pe de o parte poate deveni confuz, însă pe de altă parte m-a ajutat destul de mult.

Ultimii 2 km au părut cei mai lungi. Am alergat de fiecare dată când mă gândeam că urmează un punct foto sau vedeam multă lume. Au fost zone în care am mers până la semafor. Au fost momente în care am strâns din dinți si am continuat. Înainte de ultima curbă am mers cam 200 de metri, însă ne-am pregătit pentru alergarea finala. Pe măsură ce ne apropiam de linia de sosire acceleram – ultima secțiune (foarte scurtă) a fost cronometrată la 3’19″/km.

Am oprit cronometrul la 4:49:57 – timpul real și 4:58:27 timpul total, cu o medie de 6’52″/km.

Locul I i-a revenit alergătorului kenian James Barmasai, cu timpul de 2:15:04

Am fost departe de podium, în ultima treime a clasamentului. Dar anul acesta a contat doar că am bifat primul maraton și am câștigat încă o bătălie cu mine însumi, cu ajutorul aliaților.

La sosire am primit o medalie foarte shiny, iar voluntarii au recuperat chip-ul de cronometrare. A urmat încă o pauză de hidratare, un drum lung greu până la metrou, un duș cu apă caldă și rece pentru mușchi, hidratare și un somn de 3 ore. Și au mai urmat câteva ore în care mi-a fost foarte greu să merg normal. Prima operațiune a fost aplicarea unui gel Ice Power pentru dimineaurea durerii și a inflamării cauzate de leziuni ale țesutului moale sau articulațiilor.

A doua zi am apelat la medicină – mi-a fost recomandat un medicament antiinflamator nesteroidian și am descoperit că sunt multe cazuri de persoane care îl folosesc. Urmează o perioadă de recuperare și pregătirea pentru Duatlon Buftea.

Îmi pare rău că nu am putut să trec linia de sosire alături de paceri – astfel le-aș fi recompensat munca.

Mulțumesc PwC România pentru înscriere și tuturor oamenilor de pe margine care ne-au încurajat, precum și voluntarilor de pe traseu.

Mulțumiri merg și în direcția organizatorilor și sponsorilor, care au pregătit un eveniment perfect din punctul meu de vedere: traseu, puncte de alimentare, puncte de prim-ajutor.


Primul triatlon – Fără Asfalt la Munte

„Incercam sa cream o atmosfera de sarbatoare la evenimentele Fara Asfalt, cel mai mult ne intereseaza ca participantii nostri sa descopere bucuria pe care o aduce intalnirea cu natura in contextul celor trei probe ale triatlonului. Faptul ca aceasta a treia editie Fara Asflat Intersport la munte a adus pe Plaiul Slonului mai multi incepatori ca in anii trecuti ne-a confirmat ca acest concept de eveniment ca un weekend intre prieteni are succes”, spune Tudor Vlad, initiatorul proiectului Fara Asfalt. (

Și chiar așa a fost! Din păcate am fost nepregătit pentru proba de înot, iar în mașina de spălat de la startul probei am cedat. Temperatura lacului era potrivită pentru înot și cât timp lumea a stat pe margine am reușit să înot fără probleme. Startul a însemnat foarte mulți participanți care dădeau din mâini și din picioare și agitau apa. Deși citisem despre acest lucru, am fost luat prin surprindere și am înghițit câteva guri de apă, încercând să țin pasul cu ei. Am simțit că mi se taie respirația și orice tip de înot aș fi încercat simțeam că mă scufund fără să pot sa trag aer. M-am îndreptat spre mal, unde mă gândeam că îmi trag sufletul și mai încerc o dată. Numai că nu am reușit să recapăt încrederea că pot înota 1000 de metri, așa că m-am întors din nou la mal după câteva brațe. Într-o altfel de competiție probabil acest lucru ar fi reprezentat descalificare și imposibilitatea de a continua (DNF)

Am așteptat să iasă ultimul concurent din apă pentru a putea continua cursa. Din fericire pentru mine, ultimul concurent a fost Costin, bunul meu prieten și partener de antrenamente, cu care plănuisem participarea la acest triatlon, așa că am plecat împreună la drum. Probele au fost mult mai dure decât ne-am așteptat, însă superbe, așa că target-ul nostru a devenit terminarea probelor in timpul alocat, indiferent de poziție.

Mă bucur că primul triatlon la care am participat a fost Fără asfalt la munte pentru că am redescoperit muntele, cu peisajele sale superbe (deși eram pe un deal până la urmă), am întâlnit lume foarte relaxată și am avut ocazia de a vedea profesioniști la treabă.

Am ajuns pe plai vineri noapte, în jurul orei 00:30 și am reușit să montăm doar unul dintre corturi, deoarece eu am reușit să pierd cheia de la mașină, căutând un loc de campat. Din fericire eram cu 2 mașini și unul dintre corturi era la Costin. Din păcate hainele mele, bicicletele, sacii de dormit și mâncarea pentru toată lumea erau la mine, în mașina încuiată. Ce pot să zic, un prim triatlon de neuitat. Degeaba am căutat noi cheia la lumina lanternelor – pur si simplu nu era de găsit deși am luat la pas toată zona pe unde am umblat. Într-un final m-am lăsat convins și am intrat în cortul lui Costin, dar nu am reușit să adorm. Tot refăceam in minte traseul și am realizat ca ar fi 2 locuri posibile unde nu am căutat. Am ieșit din cort și am plecat spre primul loc, însă pe măsură ce ma apropiam, am început să aud câini lătrând din ce in ce mai aproape, așa că m-am hotărât că mai bine caut cheia direct in al doilea posibil loc. Surpriză! Era destul de aproape de mașină, însă pe marginea unui mal de pământ. Eram atât de bucuros, încât am stat câteva minute în mașină (de fapt mi-era frig și mi-era foame, dar eram și destul de bucuros). M-am întors în cort și am reușit să adormi.

De dimineață, ne-am pregătit echipamentul și am plecat cu grupul spre lac, prilej cu care am făcut și încălzirea. Dar ce încălzire… am ajuns cam în 30-40 de minute la lac, pe un traseu parțial comun cu traseul de bicicletă. Au fost câteva porțiuni de urcare, dar am și coborât foarte mult. Problema a fost că la întoarcere trebuia să urcăm. Si la un moment dat simțeam ca nu se mai termină urcarea.

Proba de alergare a fost făcută la pas, pe un alt traseu de urcare, dar am stabilit că ne încadrăm în timp și nu am forțat din cauza crampelor musculare.

Primul triatlon a fost o experiență plăcută. Mulțumim organizatorilor pentru sarmale, pentru Zăganu de după cursă (pe drum gândul zbura fix acolo) si pentru tot evenimentul.

Sper ca la TriChallenge Mamaia 2016 înotul să nu mai fie o problemă. Sfaturile pe care o să încerc să le respect ar fi:

  1. Stai la sfârșitul cozii de înotători sau fii in primul pluton (nu se pune problema, deci rămân la urmă)
  2. Nu încerca să înoți în ritmul altora, ci păstrează-ți ritmul
  3. Expiră constant și nu sta încordat
  4. Scoate capul din apă să vezi încotro te îndrepți

Sfaturi simple, dar greu de pus în practică din câte se pare.

Timpul oficial: 05:01:27, un timp care poate fi îmbunătățit semnificativ.

Înot – 01:03:29

Bicicletă – 02:33:57

Alergare – 01:24:00

Secured By miniOrange